Educaţia pentru cetăţenie democratică şi educaţia pentru drepturile omului sunt strâns inter-corelate şi se sprijină reciproc. Acestea diferă mai degrabă din punct de vedere al focus-ului şi al ariei de cuprindere, decât din punct de vedere al scopurilor şi practicilor. Educaţia pentru cetăţenie democratică se concentrează în primul rând asupra drepturilor, responsabilităţilor şi participării active, în relaţie cu dimensiunea civică, politică, socială, economică, juridică şi culturală a societăţii, în timp ce educaţia pentru drepturile omului are în vedere spectrul mai larg al drepturilor şi libertăţilor fundamentale în fiecare aspect al vieţii oamenilor.
Carta Consiliului Europei privind educaţia pentru cetăţenie democratică şi educaţia pentru drepturile omului, adoptată în cadrul Recomandării CM/Rec(2010)7 a Comitetului de Miniştri 11 mai 2010.
Următoarea secţiune prezintă, mai în detaliu, legătura dintre EDO şi ECD.
Cu decenii în urmă, Organizaţia Naţiunilor Unite şi agenţiile sale specializate au recunoscut oficial dreptul la educaţia pentru drepturile omului, adică dreptul cetăţenilor de a fi informaţi despre drepturile şi libertăţile stipulate în tratatele privind drepturile omului ratificate de ţările lor. Guvernele sunt responsabile de implementarea acestor standarde ale drepturilor omului prin legi, politici şi practici. Acestea oferă informaţii despre progresul lor prin elaborarea de rapoarte periodice către organisme de monitorizare a tratatelor. Organizaţiile de monitorizare, precum grupurile privind drepturile omului, ajută la monitorizarea progresului.
Este de la sine înţeles, cetăţenii ar trebui să cunoască şi să aprecieze drepturile omului şi să le respecte pe cele ale celorlalţi. Trebuie să înţelegem responsabilităţile legale ale guvernelor noastre de a ne respecta drepturile. Ar trebui să apreciem responsabilităţile etice ale cetăţenilor de a preţui şi susţine drepturile omului în viaţa de fiecare zi. Cunoaşterea şi dispoziţia de a cunoaşte şi de a susţine în mod responsabil dreptul cuiva şi pe cele ale celorlalţi încep devreme în viaţă: în familii, în şcoală şi în comunitatea noastră.
Agenţiile ONU, cum ar fi Oficiul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului, UNESCO şi UNICEF, împreună cu organizaţii inter-guvernamentale, precum Consiliul Europei şi agenţiile naţionale privind drepturile omului, fac referire la EDO propunând în mod special ca tratarea temelor privind drepturile omului să fie prezentă în educaţie.
Educaţia pentru drepturile omului are dimensiuni normative şi juridice. Dimensiunea juridică include împărtăşirea conţinutului despre standardele internaţionale ale drepturilor omului aşa cum sunt reprezentate în tratatele şi acordurile la care ţările noastre au aderat. Aceste standarde cuprind drepturile civile şi politice, precum şi drepturile sociale, economice şi culturale. În ultimii ani, drepturile privind mediul şi drepturile colective au fost adăugate la acest cadru aflat în curs de evoluţie. Această abordare orientată spre lege recunoaşte importanţa monitorizării şi a responsabilizării în asigurarea că guvernele susţin litera şi spiritul obligaţiilor privind drepturile omului.
În acelaşi timp, EDO este un proiect normativ şi cultural. Este un sistem de valori care ajută pe oricine să reflecteze asupra măsurii în care experienţele zilnice respectă normele şi valorile privind drepturile omului. Infuzia unei abordări bazate pe drepturile omului în şcoală este abordată mai târziu în acest volum.
În ceea ce priveşte învăţarea în clasă, metodele interactive şi centrate pe elev sunt promovate pe larg în cadrul EDO, aşa cum sunt promovate şi în cadrul ECD. Următoarele tipuri de pedagogie sunt reprezentative pentru cele promovate în cadrul EDO:
- experienţială şi centrată pe activitate: implică solicitarea cunoştinţelor anterioare ale elevilor şi propune activităţi care îi fac să profite de experienţele şi de cunoştinţele lor;
- bazată pe punerea de probleme: o provocare pentru cunoştinţele anterioare ale elevilor;
- participativă: încurajează eforturile colective în clarificarea conceptelor, analizarea temelor şi desfăşurarea activităţilor;
- dialectică: îi solicită pe elevi să compare cunoştinţele lor cu cele din alte surse;
- analitică: cere elevilor să se gândească de ce există lucrurile şi cum au ajuns să devină aşa;
- orientată spre reconciliere: promovează drepturile omului în relaţiile intrapersonale şi interpersonale;
- orientată spre gândirea strategică: îndrumă elevii să-şi stabilească propriile obiective şi să se gândească la moduri strategice de a le îndeplini; şi
- orientată spre obiectiv şi acţiune: permite elevilor să planifice şi să organizeze acţiuni în legătură cu obiectivele lor.14
În curriculumul multor ţări, educaţia pentru drepturile omului se intersectează cu educaţia pentru cetăţenie democratică sau globală, luând conceptele esenţiale ale educaţiei pentru cetăţenie şi aplicându-le în mod mai general şi mai critic. Cunoştinţele despre conceptele şi faptele esenţiale, aspectele atitudinii civice şi ale abilităţilor civice sunt aplicate zonelor de responsabilitate socială globală, dreptate şi acţiune socială.
În plus, educaţia pentru drepturile omului încurajează în mod clar responsabilitatea şi acţiunea socială în rândul elevilor. Totuşi, EDO trece dincolo de promovarea participării ca element al democraţiei reprezentative, prin acţiuni care vizează un registru de drepturi. Acţiunea poate fi apreciată în mod intrinsec ca o exersare a propriilor drepturi. Asemenea acţiuni pot fi, de asemenea, instrumente, ca mijloace de a combate oprimarea şi nedreptatea.
Cadrul normativ general al EDO şi spectrul larg de potenţiali elevi au dus la o mare variaţie a modurilor în care EDO a fost implementată. Deşi EDO este definită de cadrul universal al standardelor internaţionale (şi uneori regionale), subiectele specifice şi aplicările lor depind de contextele locale şi naţionale. Mai mult, educaţia pentru drepturile omului în şcoală este adaptată la vârsta elevilor şi la condiţiile politicilor educaţionale naţionale/locale şi ale şcolilor.
Temele şi conţinutul privind drepturile omului în curriculumul şcolar pot lua forma unor teme interculturale mandatate de politica educaţională sau pot fi integrate în cadrul disciplinelor existente, precum istoria, educaţia civică/pentru cetăţenie, studiile sociale şi disciplinele umaniste. EDO poate fi de asemenea găsită în programe de arte, în cluburile non-formale şi la evenimentele speciale care au loc în cadrul şcolilor.
Aşa cum recomandă Carta Consiliului Europei privind educaţia pentru cetăţenie democratică şi educaţia pentru drepturile omului, aceste domenii educaţionale sunt strâns inter-corelate şi se sprijină reciproc. Acestea diferă mai degrabă din punct de vedere al focus-ului şi al ariei de cuprindere, decât din punct de vedere al scopurilor şi practicilor. Educaţia pentru cetăţenie democratică se concentrează în primul rând asupra drepturilor, responsabilităţilor şi participării active, în relaţie cu dimensiunea civică, politică, socială, economică, juridică şi culturală a societăţii, în timp ce educaţia pentru drepturile omului are în vedere spectrul mai larg al drepturilor şi libertăţilor fundamentale în fiecare aspect al vieţii oamenilor.
Acolo unde EDO şi ECD coexistă în cadrul şcolii, acestea se consolidează reciproc. Studiul despre educaţie civică al Asociaţiei Internaţionale pentru Educaţie (IEA) a fost publicat în 1999 şi a folosit date adunate de la 88 000 de adolescenţi în vârstă de 14 ani din 27 de ţări.15 O analiză a fost realizată pentru a examina diferenţele dintre ţări privind cunoştinţele elevilor legate de drepturile omului în comparaţie cu alte forme de cunoştinţe civice şi atitudini ale elevilor referitoare la promovarea şi practicarea drepturilor omului.
Această analiză a arătat că experienţele elevilor privind democraţia în şcoală şi problemele internaţionale au avut o asociere pozitivă cu cunoştinţele lor despre drepturile omului. Factorii care ar putea fi numiţi „democraţie la şcoală” au avut importanţă pentru atitudinile fiecărui elev faţă de drepturile omului. Analiza datelor IEA a confirmat faptul că elevii care au cea mai mare expunere la practica idealurilor democratice în clasele şi în şcolile lor au probabil toate şansele să aibă atitudini pozitive faţă de drepturile omului. Mai mult, elevii cu mai multe cunoştinţe despre drepturile omului s-au angajat mai frecvent în subiecte internaţionale şi au susţinut norme mai puternice pentru cetăţenia participativă şi au fost mai eficienţi din punct de vedere politic.
Şcolile care oferă ECD şi EDO, una în tangenţă cu cealaltă, îi face pe elevi să fie cetăţeni implicaţi şi responsabili care îşi cunosc şi îşi preţuiesc drepturile şi libertăţile.
13. Autor: Felisa Tibbitts (2009). Sursa originală: Tibbitts F. (2008), “Human Rights Education” (Educaţia pentru drepturile omului) în Bajaj M. (ed.), Encyclopedia of Peace Education (Enciclopedia educaţiei pentru pace), Information Age Publishing, Charlotte, NC.
14.ARRC [Asia-Pacific Regional Resource Center for Human Rights Education] (Centrul Regional de Resurse Asia-Pacific pentru Educaţia pentru Drepturile Omului), (2003), “What is Human Rights Education” (Ce înseamnă educaţia pentru drepturile omului), Human Rights Education Pack (Pachetul Educaţie pentru drepturile omului), ARRC, Bangkok.
15. Torney-Purta J., Barber C. H. şi Wilkenfeld B. (2008), ),“How Adolescents in Twenty-Seven Countries Understand, Support and Practice Human Rights” (Cum înţeleg, sprijină şi practică drepturile omului adolescenţii din douăzeci şi şapte de ţări), Journal of Social Issues, 64: 1.
