Fișa de lucru 3.2 pentru elevi: Speranţa este pentru toată lumea

Directoarea Colegiului Hope era o femeie generoasă şi sufletistă. Credea cu tărie în importanţa educaţiei. „Oricine merită un început bun în viaţă,” obişnuia să spună personalului. „Nu vreau să favorizaţi pe nimeni în această şcoală. Nu ar fi corect.”

Într-o zi, un grup de copii refugiaţi au sosit la şcoală.  Familiile lor fugiseră din cauza unui conflict dintr-o ţară vecină. Directoarea a spus membrilor personalului şcolii,

„Aceşti tineri nefericiţi au pierdut totul. Faceţi-i să se simtă bineveniţi în clasele dvs. Trebuie să sufere cât mai puţin. Războiul nu a izbucnit din vina lor.”

Personalul a fost de acord. Copiii au fost distribuiţi în clase în funcţie de vârstă. Majoritatea copiilor refugiaţi erau singuri în câte o clasă, însă într-o clasă se afla un grup format din patru băieţi refugiaţi.

Nu după mult timp, personalul a început să îşi dea seama că au apărut anumite dificultăţi în ceea ce priveşte aplicarea unui tratament egal copiilor refugiaţi şi celorlalţi din clasă.  Unul câte unul, s-au prezentat la director pentru a le vorbi despre problemele lor. „Copilul refugiat din clasa mea nu vorbeşte limba noastră,” spunea un profesor. „Nu am timp să traduc totul pentru ea. Mi-ar consuma prea mult din timpul de care dispun. Ceilalţi elevi au de suferit.” „Elevul refugiat din clasa mea nu vorbeşte cu nimeni,”  observa un alt profesor. „Probabil că este traumatizat din cauza războiului. Sau poate are dificultăţi de învăţare. Ce pot să fac?” Un al treilea profesor a spus, „Am un copil care a fost rănit. Nu poate să meargă. Nu poate participa la nicio activitate fizică şi nu poate să urce treptele pentru a ajunge în laboratorul de ştiinţele naturii.”

Apoi au început să apară alte probleme. Atunci când era ora prânzului, unii dintre copiii refugiaţi erau ţinta persecuţiilor şi tachinărilor. Erau strigaţi în mod insultător, iar unii dintre ceilalţi copii le spuneau să se întoarcă de unde au venit.

Cei patru băieţi din aceeaşi clasă au format o bandă pentru a se proteja. Într-o zi, s-a iscat o ceartă între unul de-al lor şi un copil localnic. Băiatul refugiat l-a rănit foarte grav pe adversarul său. Personalul s-a plâns directoarei că băiatul ar trebui exmatriculat, însă aceasta s-a întrebat dacă o astfel de decizie ar fi corectă, ţinând seama de tot ceea ce a îndurat copilul refugiat. Membrii personalului au spus:

„Am încercat să facem lucrurile să meargă bine, însă copiii noştri suferă prea mult. Nu putem să le predăm acestor copii şi în acelaşi timp să depunem toate eforturile pentru elevii localnici.”

Nu după mult timp, părinţii copiilor refugiaţi au venit să discute cu directoarea. Iată ce au spus:

„Nu ne place faptul că băieţii şi fetele fac sport în aceeaşi sală. Este împotriva religiei şi culturii noastre.”

În cele din urmă, directoarea începea să îşi piardă răbdarea. Era pusă în faţa unei probleme dificile, însă ştia că în adâncul inimii nu trebuie să îşi piardă speranţa.