3.1 „Mi-ar plăcea ca elevii mei să fie capabili să …”
Living Democracy » Textbooks » 3.1 „Mi-ar plăcea ca elevii mei să fie capabili să …”„După ce am exersat tehnicile de prezentare, mi-ar plăcea ca toţi elevii mei să fie capabili să se adreseze clasei fără să-şi citească notiţele.”
„După ce am avut şase lecţii despre principiile de bază ale constituţiei noastre, mi-aş dori ca toţi elevii mei să poată măcar să explice cum funcţionează sistemul nostru de alegeri şi ce partide candidează la guvern în acest moment.”
„Acum câteva luni, am avut probleme în clasă cu elevii care nu au fost atenţi unii la alţii în timpul discuţiilor şi au întrerupt elevii cu care nu erau de acord. Am discutat foarte mult despre dreptul la libera exprimare şi despre faptul că acesta funcţionează pentru noi toţi doar dacă există respect reciproc. Până la sfârşitul acestui an, sper ca cei mai mulţi elevi să fi înţeles acest lucru şi să ştie cum să se comporte în cadrul discuţiilor.”
Aceste exemple arată gândurile pe care profesorii de ECD/EDO le au în minte când îşi planifică lecţiile: stabilesc obiective. Ei decid ce ar putea elevii lor să facă şi ce se află în raza lor de acţiune dacă fac un efort: ei decid ce obiective le-ar plăcea ca elevii lor să îndeplinească şi apoi analizează procesul de învăţare şi nevoile de învăţare ale elevilor aflaţi la punctul de plecare – dificultăţile şi abilităţile lor, punctele tari şi punctele slabe ale acestora.
Acest mod de gândire nu reprezintă ceva nou pentru profesori – este o practică obişnuită. Cei mai mulţi profesori nu se gândesc doar la subiect şi la conţinut – „Trebuie să termin secolul 19 înainte de următoarea vacanţă” – ci au în minte şi ce fel de performanţă vor să vadă la elevii lor.
Obiectivele care se axează pe elevi şi pe ceea ce ar trebui să le permită să facă se referă la competenţele elevilor. La maturitate, toţi elevii vor trebui să se descurce fără ajutorul unui profesor, antrenor sau monitor. Modelul tradiţional de predare – instruire formală, furnizarea unui curriculum consistent de cunoştinţe – oferă prea puţin pentru a ajuta elevii să devină independenţi, încrezători şi competenţi în ceea ce priveşte dimensiunile abilităţilor şi ale valorilor/atitudinilor.
Cele trei exemple indică de asemenea diferitele dimensiuni ale dezvoltării competenţelor:
- Primul – stabilirea contactului vizual cu audienţa şi vorbirea liberă – se referă la abilităţi care nu sunt specifice unui conţinut, ci oferă instrumentele de care elevii au nevoie în permanenţă pentru a utiliza fiecare cunoştinţă şi informaţie. Asta înseamnă formarea abilităţilor sau educaţia „pentru” cetăţenie democratică şi drepturile omului – se acordă elevilor posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a participa într-o democraţie.
- Al doilea – înţelegerea principiilor de bază ale sistemului de alegeri, cine a câştigat ultimele alegeri şi a format actualul guvern – este un caz de educaţie „despre” democraţie şi drepturile omului. Tinerii cetăţeni trebuie să ştie ce drepturi ale omului – de exemplu, participarea la alegeri – au fost cuprinse, ca drept civil, în constituţia ţării lor şi ce efect are votul lor în sistemul de alegeri din ţara lor.
- În cele din urmă, ultimul exemplu arată importanţa valorilor şi a atitudinilor. Democraţia se bazează pe o cultură politică care este formată din atitudinile şi valorile la care cetăţenii aderă, în acest caz, respect reciproc şi toleranţă faţă de punctele de vedere cu care ar putea să nu fie de acord. Elevii trebuie să fie dispuşi să accepte faptul că dreptul lor la libertate trebuie să ia în considerare drepturile altora. Astfel, libertatea presupune responsabilităţi. O cultură a drepturilor omului reflectă atât implicarea elevilor şi a profesorilor lor, cât şi o înţelegere a faptului că avem o responsabilitate comună de a respecta drepturile celorlalţi. Valorile se învaţă prin experienţă şi prin modele convingătoare – predarea „prin” democraţie şi drepturile omului.
